În psihologia familiei, teoria generală a sistemelor şi cibernetica au avut un cuvânt important de spus. Astfel, a fost preluată ideea de sistem, definit ca ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare, care funcţionează pe baza unor reguli şi dispune de homeostazie (echilibru). Familia este mai mult decât suma membrilor ei componenţi, ceea ce contează în abordarea familiei este şi interacţiunea dintre aceşti membri, care se realizează după anumite reguli, având anumite funcţii şi căutând să menţină un anumit echilibru în interiorul acesteia.
La fel ca şi sistemele, familiile pot fi:
• mai închise, având puţine relaţii sau chiar deloc cu mediul, funcţionând după regulile şi principiile proprii, acestea având un mare grad de rigidizare şi fiind foarte rezistente la schimbare; de exemplu, familii care au foarte puţini prieteni, la care nu vin în vizită rude, vecini, prieteni, care îşi educă copiii doar după propriile principii, nefiind prea disponibili la noi idei sau modalităţi de funcţionare;
• mai deschise, cele cu multe relaţii de prietenie, care presupun vizite reciproce, preocupări pentru modificarea regulilor şi a concepţiilor prin observarea altor familii.
Din punct de vedere sistemic, familia este un sistem care are capacitate de reglaj, de modificare, de creştere, de schimbare. Familia este organizată ierarhic, în interiorul ei existând mai multe subsisteme: subsistemul adulţilor (subsistemul marital sau al soţilor, deoarece include, de regulă, diada soţilor), subsistemul parental (apare atunci când se naşte primul copil şi, de regulă, cuprinde părinţii, dar poate include şi membrii ai familiei extinse – bunica), subsistemul fratriilor (include copiii din familie şi le oferă acestora primul grup social în care sunt cu toţii egali). Rolurile specifice fiecărui subsistem sunt foarte importante. Rolul preponderent al subsistemului adulţilor este acela de a modela intimitatea şi angajamentul. Principalele abilităţi necesare pentru a îndeplini acest rol sunt complementaritatea şi acomodarea reciprocă. Complementaritatea permite fiecărui soţ să participe la viaţa familială, să „ofere” fără a considera că prin aceasta „pierde” ceva; cu alte cuvinte, ambii soţi simt că pot fi independenţi, dar în acelaşi timp şi că sunt împreună. Acest subsistem poate deveni un refugiu faţă de stresul extern şi o matrice pentru contactul cu alte sisteme sociale. El poate stimula învăţarea, creativitatea şi creşterea, ceea ce poate duce la acomodarea reciprocă, adică la susţinerea aspectelor pozitive ale partenerului şi la actualizarea aspectelor creative ale acestuia, aspecte inactive până atunci. Subsistemul marital are nevoie şi de protecţie faţă de cerinţele şi nevoile altor sisteme, mai ales în situaţia cuplurilor cu copii, pentru a-şi oferi unul altuia suport emoţional. Responsabilitatea parinţilor este mai ales de a creşte copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele şi de a-i disciplina. În subsistemul copiilor, acestia învaţă negocierea, cooperarea, competiţia, submisivitatea, suportul reciproc, ataşamentul faţă de prieteni. Ei preiau diferite roluri şi poziţii în familie, şi de multe ori acestea devin semnificative pentru evoluţia lor ulterioară în viaţă.
Fiecare subsistem are nevoie de graniţe clare, dar în acelaşi timp flexibile, pentru a se proteja de cerinţele şi nevoile celorlalte subsisteme, dar şi pentru a fi capabil să negocieze şi să interacţioneze cu acestea.