Considerată “tratament fără medicamente”, psihoterapia înseamnă tratarea, îngrijirea sufletului (etimologic psihoterapia – “PSYCHE THERAPEIA” ). Este o terapie realizată prin mijloace psihologice (verbale și nonverbale). Psihoterapia are o istorie îndelungată: de la magia din toate epocile, de la doctrinele yoga indiene până la teoriile occidentale actuale. Dominată iniţial de teoriile metafizice şi de credinţe mistice, psihoterapia a evoluat spre o disciplină ştiinţifică. Se cunosc astăzi câteva sute de forme de psihoterapie (200 până la 400).
Totuşi există câteva direcţii majore în psihoterapie:
• terapiile dinamice sau analitice (psihanaliza – Freud, psihologia individuală – Adler, psihologia analitică – Jung)
• terapiile comportamentale şi cognitive (psihoterapia prin inhibiţie reciprocă – Wolpe, terapia bazată pe teoriile învăţării – Dollard, terapia modelată – Bandura)
• terapiile experientiale sau umaniste (psihoterapia centrată pe client – Rogers, gestalt-terapia – Perls, antrenamentul autogen – Schultz)
• terapiile sistemice de familie (terapia sistemică – Bowen, terapia de familie strategică – Haley, terapia structuralistă – Minuchin, terapia narativă – White)
La ora actuală se tinde spre integrarea diferitelor paradigme psihoterapeutice.
Obiectivul major al oricărei psihoterapii constă în optimizarea personalităţii clientului pentru o mai bună adaptare la propriile-i mijloace, valenţe sau particularităţi (mediul intern), dar şi la solicitările din mediul extern. “Psihoterapia – afirmă Patrick Traube – nu este nici miraculoasă şi nici inutilă”. Psihoterapia nu este o pastilă pe care dacă o iei, vei scăpa de toate problemele. Trebuie să investești timp, voință, dorință de schimbare și efort. Nu te poți aștepta ca lucrurile să se schimbe dacă tu nu te schimbi. Dacă clientul nu vrea să facă nici o schimbare, terapeutul nu poate face altceva decât să-i fie alături, să-i ofere suport până când acesta va fi pregătit să acționeze.
Cercetările arată că reuşita unui demers psihoterapeutic depinde în proporţie de 30% de relaţia (alianţa) terapeutică şi în proporţie de 15 % de tehnicile de intervenţie psihoterapeutică folosite. Factorii personali ai clientului acoperă 40% iar speranţa lui că tratamentul urmat va duce la ameliorarea simptomelor contribuie cu încă 15 %.