Psihologie Brasov

Carmen Postolachi – psiholog

În psihologia familiei, teoria generală a sistemelor şi cibernetica au avut un cuvânt important de spus. Astfel, a fost preluată ideea de sistem, definit ca ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare, care funcţionează pe baza unor reguli şi dispune de homeostazie (echilibru). Familia este mai mult decât suma membrilor ei componenţi, ceea ce contează în abordarea familiei este şi interacţiunea dintre aceşti membri, care se realizează după anumite reguli, având anumite funcţii şi căutând să menţină un anumit echilibru în interiorul acesteia.

La fel ca şi sistemele, familiile pot fi:
• mai închise, având puţine relaţii sau chiar deloc cu mediul, funcţionând după regulile şi principiile proprii, acestea având un mare grad de rigidizare şi fiind foarte rezistente la schimbare; de exemplu, familii care au foarte puţini prieteni, la care nu vin în vizită rude, vecini, prieteni, care îşi educă copiii doar după propriile principii, nefiind prea disponibili la noi idei sau modalităţi de funcţionare;
• mai deschise, cele cu multe relaţii de prietenie, care presupun vizite reciproce, preocupări pentru modificarea regulilor şi a concepţiilor prin observarea altor familii.

Din punct de vedere sistemic, familia este un sistem care are capacitate de reglaj, de modificare, de creştere, de schimbare. Familia este organizată ierarhic, în interiorul ei existând mai multe subsisteme: subsistemul adulţilor (subsistemul marital sau al soţilor, deoarece include, de regulă, diada soţilor), subsistemul parental (apare atunci când se naşte primul copil şi, de regulă, cuprinde părinţii, dar poate include şi membrii ai familiei extinse – bunica), subsistemul fratriilor (include copiii din familie şi le oferă acestora primul grup social în care sunt cu toţii egali). Rolurile specifice fiecărui subsistem sunt foarte importante. Rolul preponderent al subsistemului adulţilor este acela de a modela intimitatea şi angajamentul. Principalele abilităţi necesare pentru a îndeplini acest rol sunt complementaritatea şi acomodarea reciprocă. Complementaritatea permite fiecărui soţ să participe la viaţa familială, să „ofere” fără a considera că prin aceasta „pierde” ceva; cu alte cuvinte, ambii soţi simt că pot fi independenţi, dar în acelaşi timp şi că sunt împreună. Acest subsistem poate deveni un refugiu faţă de stresul extern şi o matrice pentru contactul cu alte sisteme sociale. El poate stimula învăţarea, creativitatea şi creşterea, ceea ce poate duce la acomodarea reciprocă, adică la susţinerea aspectelor pozitive ale partenerului şi la actualizarea aspectelor creative ale acestuia, aspecte inactive până atunci. Subsistemul marital are nevoie şi de protecţie faţă de cerinţele şi nevoile altor sisteme, mai ales în situaţia cuplurilor cu copii, pentru a-şi oferi unul altuia suport emoţional. Responsabilitatea parinţilor este mai ales de a creşte copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele şi de a-i disciplina. În subsistemul copiilor, acestia învaţă negocierea, cooperarea, competiţia, submisivitatea, suportul reciproc, ataşamentul faţă de prieteni. Ei preiau diferite roluri şi poziţii în familie, şi de multe ori acestea devin semnificative pentru evoluţia lor ulterioară în viaţă.

Fiecare subsistem are nevoie de graniţe clare, dar în acelaşi timp flexibile, pentru a se proteja de cerinţele şi nevoile celorlalte subsisteme, dar şi pentru a fi capabil să negocieze şi să interacţioneze cu acestea.

Carmen Postolachi – psiholog

Terapia de familie şi cuplu este mai mult decât o altă variantă de psihoterapie – una în cadrul căreia întreaga familie este pusă sub tratament – deoarece implică o concepţie complet nouă privind comportamentul uman, şi anume ca fiind organizat fundamental pe contextul interpersonal. Înainte individul era privit ca fiind locul problemelor psihologice şi ţinta evidentă pentru tratament. Terapia de familie a schimbat toată această abordare, punând sub tratament relaţiile defectuoase.

Terapia de familie s-a născut la sfârşitul anilor 1950, în SUA şi are la bază teoria generală a sistemelor. S-a trecut astfel de la gândirea liniară (cauză – efect), la cea circulară. Oamenii sunt tentaţi să găsească vinovaţi pentru orice problemă care îi afectează şi acest lucru îi face să nu mai vadă propria lor contribuţie la situaţia respectivă.

La începuturile terapiei de familie, psihiatrii, au observat că, adesea, atunci când un pacient se făcea bine, altcineva din familia lor se îmbolnăvea, ca şi cum, familia avea nevoie de un membru simptomatic. Sau mai existau cazuri în care pacienţii se însănătoşeau în clinică, dar boala revenea de îndată ce aceştia se întorceau în familiile lor.

Terapeuţii de familie văd familia ca fiind mai mult decât o colecţie de indivizi separaţi, ea este un sistem, un tot organic ale cărui părţi funcţionează într-un fel care trece dincolo de caracteristicile individuale.

Terapeuţii de familie utilizează metode sistemice de abordare a cazului, se gândesc la oameni în termenii relaţiei lor cu ceilalţi, deoarece oamenii influenţează (pozitiv sau negativ) şi sunt influenţaţi de cei din jur într-un sistem relaţional. Fiecare dintre noi aparţine la un moment dat unui sistem de relaţii: familie, prieteni, profesie, educatie, religie, cultura etc.

Terapia familiei lucrează cu toate dificultăţile care afectează un om la un moment dat, precum si cu sistemele din care aceasta face parte (individual, în cuplu sau familie), şi face posibilă rezolvarea deoarece un simptom este tratat împreună cu contextul în care se produce.