Psihologie Brasov

Carmen Postolachi – psiholog

Terapia de familie şi cuplu este mai mult decât o altă variantă de psihoterapie – una în cadrul căreia întreaga familie este pusă sub tratament – deoarece implică o concepţie complet nouă privind comportamentul uman, şi anume ca fiind organizat fundamental pe contextul interpersonal. Înainte individul era privit ca fiind locul problemelor psihologice şi ţinta evidentă pentru tratament. Terapia de familie a schimbat toată această abordare, punând sub tratament relaţiile defectuoase.

Terapia de familie s-a născut la sfârşitul anilor 1950, în SUA şi are la bază teoria generală a sistemelor. S-a trecut astfel de la gândirea liniară (cauză – efect), la cea circulară. Oamenii sunt tentaţi să găsească vinovaţi pentru orice problemă care îi afectează şi acest lucru îi face să nu mai vadă propria lor contribuţie la situaţia respectivă.

La începuturile terapiei de familie, psihiatrii, au observat că, adesea, atunci când un pacient se făcea bine, altcineva din familia lor se îmbolnăvea, ca şi cum, familia avea nevoie de un membru simptomatic. Sau mai existau cazuri în care pacienţii se însănătoşeau în clinică, dar boala revenea de îndată ce aceştia se întorceau în familiile lor.

Terapeuţii de familie văd familia ca fiind mai mult decât o colecţie de indivizi separaţi, ea este un sistem, un tot organic ale cărui părţi funcţionează într-un fel care trece dincolo de caracteristicile individuale.

Terapeuţii de familie utilizează metode sistemice de abordare a cazului, se gândesc la oameni în termenii relaţiei lor cu ceilalţi, deoarece oamenii influenţează (pozitiv sau negativ) şi sunt influenţaţi de cei din jur într-un sistem relaţional. Fiecare dintre noi aparţine la un moment dat unui sistem de relaţii: familie, prieteni, profesie, educatie, religie, cultura etc.

Terapia familiei lucrează cu toate dificultăţile care afectează un om la un moment dat, precum si cu sistemele din care aceasta face parte (individual, în cuplu sau familie), şi face posibilă rezolvarea deoarece un simptom este tratat împreună cu contextul în care se produce.

Stanciu Cătălin – Flavius, psiholog

Metode de disciplinare pozitivă utilizate în terapia copiilor deficienţi mintal

• Nu răsfăţaţi copilul! Nu tot ceea ce cere i se cuvine!
• Să nu vă fie teamă să fiţi ferm cu copilul! Acest lucru îl aşează la locul lui.!
• Nu apelaţi la forţă în relaţia cu copilul! Acest lucru îl obişnuieşte cu ideea că numai forţa contează.!
• Nu fiţi inconsecvent, deoarece copilul va fi pus astfel în încurcătură şi va încerca să scape nepedepsit!
• Nu faceţi nimic în locul lui din ceea ce poate face singur!
• Nu-i menajaţi „obiceiurile rele”, dându-i prea multă atenţie, căci îl încurajaţi astfel în continuarea lor!
• Nu încercaţi să discutaţi comportamentul copilului în febra conflictului, căci cooperarea lui va fi mai slabă!
• Nu îl faceţi să simtă că greşelile lui sunt păcate! Lăsaţi-l să înveţe că poate greşi fără să simtă că nu este bun de nimic!
• Nu îl cicăliţi, căci se va proteja prin a părea surd!
• Nu îl pedepsiţi prea tare, deoarece copilul se sperie uşor!
• Nu acordaţi prea multă atenţie indispoziţiilor lui, căci va profita de acestea şi se va preface bolnav!
• Nu răspundeţi la întrebările prosteşti şi lipsite de sens ale copilului, căci se va agăţa mereu de ele! Nu încercaţi niciodată să păreţi perfecţi, pentru că îl veţi face să simtă că nu vă va putea ajunge niciodată!
• Nu vă îngrijoraţi că petreceţi prea puţin timp cu copilul! Contează cum îl petreceţi!
• Nu vă temeţi dacă copilul este speriat de ceva! Curajul vostru îi va scădea spaima.
• Purtaţi-vă cu copilul ca şi cu un prieten, căci acesta învaţă mai bine de la un model decât de la un critic!
• Nu uitaţi că un copil nu poate creşte fără încurajări şi fără înţelegere!

Stanciu Cătălin – Flavius, psiholog

Rolul familiei în dezvoltarea personalităţii copilului cu deficienţă mintală
Familia deţine rolul cel mai important în educaţia copilului iar lipsa de îngrijire, de bucurii, amărăciunile, influenţează nefast dezvoltatrea armonioasă a copilului. De asemenea, erorile de educaţie familială (severitate, autoritate excesivă, părinte posesiv) inhibă voinţa şi dezvoltatea afectivă a copilului. Apar tulburări ale caracterului şi spiritului său, este tulburtă judecata, capacitatea de decizie, conduita.
„Cook observă că, de regulă, cu cât handicapul este mai grav, cu atât mama este mai autoritară, înclinată să ia cu totul în sarcina sa activitatea copilului şi, prin aceasta, să stânjenească posibilitatea dezvoltării sale; mamele mongoloizilor şi ale infirmior motori cerebrali, par, în special, reci şi autoritatre” ( Perron Roger 1979, pag. 410). Noi credem că este vorba de o supracompensare din partea mamei, deoarece intervine sentimentul de vinovăţie şi deci responsabilitatea creşte faţă de copil. Considerându-se vinovată pentru starea copilului, prin autoritate şi prin deţinerea totală a controlului asupra existenţei copilului, poate controla acum evimentele care ar putea duce la o nouă infirmitate, evită şi încearcă să stăpânească şi să controleze orice factor care ar putea dăuna copilului, dar prin aceasta nu face altceva decât să accentueze starea copilului şi să-i diminueze şi mai mult şansele.
Nu se poate generaliza, deoarece este foarte evident şi nimeni nu o contestă, tipul relaţiilor părinţi-copii se dezvoltă, în mod difert, în funcţie de personalitatea părinţilor, precum şi de particularităţile copilului însuşi. „Capacitatea de adaptare a părinţilor la apariţia unui copil în viaţa lor este mult condiţionată de calitatea relaţiilor existente între ei, în perioada premergătoare evenimentului.” (Munteanu Anca 2004, pag. 63)
Părinţii trebuie să înţeleagă că măsurile fundamentale sunt cele educative, prin care potenţialităţile copilului sunt dezvoltate la maximum. Este nevoie însă de mult calm şi răbdare, deoarece efectele subtile ale educaţiei nu se pot obţine de la o zi la alta.

Atitudinea părinţilor faţă de copilul cu deficienţă mintală
Cercetările din domeniu au reliefat că atitudinea părinţilor dar şi reacţia mediului social este mai puţin favorabilă copiilor cu deficienţă mintală decât faţă de cei care au handicap fizic. Deci, un copil cu deficieţă mintală este mai greu de acceptat pentru familie şi pentru societate decât un copil care are alte tipuri de deficienţe.
Totuşi, s-a constat o preocupare deosebită pe care părinţii copilului deficient mintal o au pentru viitorul său.
M. Chiva, ( apud Arcan Petru, Ciumăgeanu Dumitru 1980) studiind atitudinea adoptată de părinţi faţă de copilul deficient mintal, arată că ea depinde de mai mulţi factori printre care:
• Gradul deficientului sau al anomaliei pe care o prezintă;
• Factorii afectivi, sociali şi culturali ai anturajului care condiţionează modul în care mama trăieşte această realitate;
• Nivelul de aspiraţie famililă şi valorizarea potenţialităţilor intelectuale;
• Măsura în care copilul nu a corespuns aşteptărilor paterne, în sensul unei realizări intelectuale şi profesionale.
Se întâlnesc părinţi care trăiesc un profund sentiment de culpabilitate faţă de copil, se simt, fără să ştie, într-un mod foarte desluşit, răspunzători că au dat naştere unui copil cu handicap şi faţă de situaţia lui. Sunt cazuri în care în relaţia dintre părinţi planează o suspiciune, o tensiune, fiecare considerând că în familia celuilalt a existat o situaţie a cărei efect a apărut la copil.
O altă atitudine a părinţilor este reliefată în cazurile când părinţii mai au copii care sunt normal dezvoltaţi din punct de vedere psihic şi fizic. Pot apărea situaţii în care copiii normali să nu se simtă suficient de mult valorizaţi deoarece polul atenţiei părinţilor este îndreptat spre copilul cu nevoi speciale. Mariana Roşca, mergând pe aceaşi linie, a sesizat un aspect în relaţiile intrafamiliale care merită să fie menţionat: „ Nu sunt excepţionale nici cazurile când părinţii nu ştiu să formeze la ceilalţi copii o atitudine adecvată faţă de fratele lor anormal. Arătâdu-i acestuia o atenţie deosebită, pot crea la ceilalţi copii un sentiment de gelozie” (Roşca Mariana 1967 pag. 258)
Mulţi părinţi trăiesc o stare de jenă atunci când ies cu copilul în societate. Multora le este greu şi jenă să audă vorbindu-se în spatele lor de faptul ca au un copil cu handicap. Se simt stânjeniţi de faptul că sunt priviţi sau chiar ocoliţi. Atitudinea mediului înconjurător, uneori ostilă, crează un sentiment de disconfort şi de jenă la aceşti părinţi care au ieşit cu copilul lor la o plimbare prin parc, la cumpărături sau se îndreaptă spre casă, într-un mijloc de transport în comun.
După părerea noastră se pot distinge, în linii mari, patru comportamente ale părinţilor faţă de copilul deficient mintal:
1. există părinţi care alintă copilul prea mult, în mod excesiv şi din această cauză apar o serie de aspecte negative în procesul educaţional al minorului care vor duce la unele carenţe în dezvoltarea personalităţii copilulului şi la dezvoltarea unor trăsături negative ale caracterului.
2. alţi părinţi, care spre deosebire de prima situaţie, îşi izolează copilul atât din pricina atitudinii de respingere pe care o are mediul din jurul familiei, precum şi din pricina dificultăţilor de adaptare şi de acceptare a situţiei în care se află, ca părinţi ai unui copil cu nevoi speciale. Este o situaţie care trebuie înlăturată sau diminuată, pe cît posibil, deoarece copilul deficient mintal are nevoie de compania şi de societatea celor normali. Chiar dacă părinţii sunt expuşi privirilor neînţelegătoare şi netolerante ale celor din jur, părinţii trebuie să meargă în continuare cu copilul lor în locuri publice pentru că acesta are nevoie de societatea adulţilor.
3. există cazuri în care, din cauza gravităţii handicapului, copiii necesită instituţionalizare într-o instituţie specializată în care să beneficieze de o îngrijire adecvată. Unii dintre părinţi acceptă cu greu despărţirea de copilul lor. Aici intervine rolul psihologului din instituţie, de a explica şi lămuri părinţilor faptul că oricât s-ar ocupa de copil în familie, acesta se va dezvolta mai bine într-o asemenea instituţie specializată în recuperarea copiluli cu handicap grav. Binenţeles că se va păstra legătura cu familia, copilul mergând cât mai des în familie. Totuşi, sunt şi părinţi care se simt uşuraţi de o asemenea povară şi au sentimentul că pot să trăiască “şi pentru ei”. Din nefericire, în ţara noastră există prea puţine alternative viabile şi răspândite la instituţionalizarea copiilor cu handicap grav şi de aceeea este necesară crearea cât mai repede a unor centre de recuperare şi îngrijire care să funcţioneze la nivelul comunităţii şi care să permită familiilor să-şi menţină copiii în familie şi să beneficieze de consultanţa de specialitate. Crearea unor astfel de centre în care copiii să fie asistaţi pe o perioadă determinată iar familiile să beneficieze de consiliere şi de sprijin, ar uşura atât viaţa părinţilor cât şi a copiilor, dându-le şansa să fie lângă părinţii lor şi în acelaşi timp să beneficieze de o îngrijire adecvată.
4. situaţia cea mai gravă este aceea în care părinţii îşi abandonează copilul într-o instituţie de ocrotire a minorilor. În ţara noastră, nu puţine sunt cazurile în care copiii sunt abandonaţi încă de la naştere în maternităţi. Dar, deloc de neglijat este numărul mare de copii care ajung în centre de plasament după ce au trăit un timp lângă părinţi şi care din vari motive ajung într-o astfel de instituţie.

Profilul terapeutic al familiei cu copiii deficenţi mintali.
În consilierea părinţilor copiilor deficienţi mintali trebuie să se ţină cont şi de următoarele nevoi ale familiei:
1. nevoia de sprijin, pentru că aceştia cred că, în situaţia lor, cu copilul deficent instituţionalizat, nimeni nu-i mai poate ajuta
2. nevoia de a fi informaţi asupra bolii şi a consecinţelor pe termen lung ale acesteia asupra evoluţiei copilului
3. nevoia de a fi înţeleşi, de le fi înţeleasă situaţia şi dificultăţile prin care trec, dar să nu fie compătimiţi
4. nevoia de a se ocupă de ceilalţi copii şi de a nu periclita viitorul acestora din pricina îngrijirii permanente pe care o necesită copilul deficient
5. nevoia de a nu fi condamnaţi pentru că şi-au instituţionalizat copilulul, deoarece asta nu înseamnă că şi-au abandonat copilul, ci doar că, nu au mai putut să facă nimic pentru copilul lor, iar internarea într-o instituţie specializată era unica ultima soluţie pe care o mai puteau lua pentru fiul lor.
6. nevoia de consiliere şi de suport deoarece se simt singuri şi consideră că nu pot fi înţeleşi decât de părinţi care se află într-o situaţi similară
Vom acorda un interes deosebit nevoilor părinţilor, considerându-i ca fiind cei prin intermediul cărora evoluţia copilului va fi mai bună.
Înainte de a propune un model de consiliere a părinţilor care au copii cu deficienţă mintală, considerăm necesar să facem câteva remarci referitoare la atitudinea pe care psihologul este indicat să o adopte în relaţia sa cu părinţii
În primul rând, psihologul trebuie să explice familiei că, indiferent de gradul de deficienţă, copilul deficient are nevoie de afectivitatea părinţilor. Ca orice copil şi acesta are nevoie de afectivitate. În majoritatea cazurilor, ameliorarea afecţiunilor copilului s-a putut realiza datorită climatului afectiv pe care părinţii l-au construit. De exemplu, în cadrul grupurilor de suport, acest subiect, al copiilor cu deficienţă severă care au avut o progresie în munca de corectare datorită afectivităţii, va fi prezentat şi supus părerilor membrilor grupului.
Este o condiţie obligatorie ca atunci când copiii merg în familie, de regulă pentru câteva zile, să se continue munca pe care personalul centrului de plasament o desfăşoară cu copilul. Acesta trebuie să se continue pe aceeaşi linie pe care copilul o urmează în cadrul instituţiei. De aceea, psihologul va trebui să indice familiei acele scopuri concrete a căror atingere este posibilă şi care se integrează în procesul educativ urmat în centrul de plasament.
Părinţilor li se va explica faptul că nu trebuie să aibă aşteptări foarte mari, că nu trebuie să ceară şi nici să aştepte foarte mult de la copilul lor. Adaptarea aşeptărilor părinţilor la posibilităţile reale ale copilului va constitui o prioritate, acolo unde este cazul, în consilierea părinţilor. Se va explica părinţilor care este riscul neacceptării posibilităţilor reale ale copilului şi că acest lucru va putea genera anumite consecinţe pe care ei ca părinţi le vor resimţi din plin. Riscul acestui raport- espectanţe – posibilităţi, neadecvat, este instalarea unor stări depresive, insomnii, stare generală de oboseală, tulburări somatice, complexe de inferioritate, surmenaj, descurajare, tendinţă de abandon şi reacţii de demisie, sentimente de neputinţă şi culpabilizare, etc. O acceptare şi o înţelegere a faptului că posibilităţile copilului sunt limitate are consecinţe favorabile asupra părinţilor. Atingerea unui scop de către familie are darul de a o mobiliza şi încuraja în continuarea demersului recuperator, sentimentul că nu totul este pierdut pentru copilul lor, că se poate face ceva. Această corelare a espectanţelor părinţilor cu posibilităţile copilului induce acestora în cazul celui mai mic succes al copilului, bucurie, sentmente pozitive faţă de copil şi creşte capacitatea familiei de a se mobiliza spre o mai atentă preocupare faţă de acesta.
Accentuăm două aspecte pe care noi le considerăm extrem de importante pentru reuşita demersului recuperator comun întreprins de către familie şi echipa pluridisciplinară din cadrul instituţiei:
a) Se va sugera în aşa fel încât să nu deranjeze, ideea ca părinţii să acorde mai mult credit sfaturilor ce vin dinspre membrii echipei pluridisciplinare, care se ocupă în cadrul instituţiei în mod direct de recuperarea copilului, decât sfaturilor venite din afară sau propriilor concepţii despre educaţie. Se va încerca să se explice că normele educative aplicate copiilor fără probleme pe care îi au, chiar dacă au dat rezultate în educarea şi disciplinarea acestora, nu au aceleaşi şanse de succes şi pentru copilul cu deficienţă mintală. Obţinerea unor rezultate pozitive are la bază şi consensul părinţilor cu cel al specialiştilor din echipa pluridisciplinară în ceea ce priveşte concepţiile educative şi recuperatorii ce trebuie aplicate în munca cu copilul.
b) Scopurile trebuie să fie concrete şi cât mai mult posibil să vizeze aspecte practice Cele mai importante scopuri practice au în vedere autonomia personală, autoservirea, învăţarea unor gesturi de bază utile. Scopurile trebuie foarte clar formulate.
Deoarece situaţia în care se află aceste familii este destul de delicată, intervenţia psihologului trebuie făcută cu atenţie. Psihologul trebuie să se încadreze în câteva principii generale care să guverneze relaţia cu părinţii, dar pe care le considerăm specifice acestui tip de relaţii:
1. Trebuie să manifeste o atitudine empatică sau chiar binevoitoare faţă de familie, tocmai datorită faptului că pentru părinţi situaţia este foarte delicată şi lasă urme adânci în viaţa lor şi pentru că aceştia se simt neînţeleşi, deşi nu doresc compasiunea oamenilor.
2. Trebuie să dea dovadă de mult tact şi de mult bun simţ
Nu de puţine ori părinţii, din pricina sentimentului de vinovăţie, se simt oarecum „vânaţi” şi cred că sunt acuzaţi de cei din jur şi de cei care le îngrijesc copilul în Centrul de Plasament. De aceea nu se simt foarte confortabil în discuţiile cu specialiştii din centru.
3. Perseverenţă şi devotament
Părinţii copiilor au sentimente puternice!
Unii părinţi nu sunt mulţumiţi de condiţiile instituţionalizării şi de modul în care sunt trataţi copiii. Pe lângă acest fapt tendinţa de demisie, de renunţare intervine şi ea, ca un factor asupra căruia psihologul va interveni.
4.Evitarea criticii aduse familiei
Chiar dacă în unele situaţii familia apare criticabilă, acest lucru trebuie evitat şi, cu înţelepciune, trebuie oferite soluţii. Critica sau reproşurile asupra familiei nu sunt menite să aducă un surplus motivaţional sau de susţinere şi, de regulă, au efecte dăunătoare. Critica poate duce la accentuarea stării de neputinţă şi demisie, la autoculpabilizare, complexe de inferioritate, care nu au cum să ajute demersului comun al psihologului şi al familiei de a oferi cât mai multe şanse copilului deficient mintal pentru ameliorarea consecinţelor deficienţei.
Acestea fiind stabilite vom încerca să stabilim, în linii mari, un program terapeutic succint aplcabil părinţilor intervievaţi oferind unele linii generale.
1. Evaluarea părinţilor
Chiar dacă au avut loc mai multe întrevederi cu părinţii, mai sunt unele aspecte ale profilului psihologic, nu numai al părinţilor, ci al întregii familii, care trebuie stabilite. În afara celor deja cunoscute, scopul acestei evaluări este de a stabili problemele familiei pentru ca, ulterior, să putem stabili un program de intervenţie.
Vom examina părinţii cu un teste de personalitate (eventual teste proiective) precum şi un test sau chestionar pentru a măsura satisfacţia maritală. Considerăm că prin intermediul acestor teste vom obţine date importante, care ne vor ajuta în demersul terapeutic.
2. Stabilirea unei direcţii de referinţă
Vom încerca să stabilim măsura frecvenţei unor comportamente semnificative semnalate în etapa anterioară cu privire la relaţia psiholog-părinte. Pentru a decela relaţiile părinte-copil vom apela, pe lângă demersrile făcute, la următoarele tehnici:
• observaţia reacţiilor din relaţia părinte-copil în sala de aşteptare din instituţie, atunci când părintele vine să-şi viziteze copilul sau când doreşte să-l ia acasă,
• observaţiile făcute de către psiholog la vizitele efectuate la domiciliul părinţilor, atunci când sunt prezenţi şi copiii acestora. Date importante ne pot fi oferite şi de către asistenţii sociali care vizitează regulat familiile,
• chestionare sau fişe ale comportamentelor completate de către educatori şi care surprind aspecte comportamentale specifice ale copilului în cadrul instituţiei. Chestionarele ne sunt utile pentru a stabili frecvenţa cu care acestea se desfăşoară în cadrul familiei,
• Fişe ale comportamentelor copilului întâlnite în familie, completate de către părinţi. Importanţa acestora rezidă din faptul că ne permite să facem o comparaţie elocventă între diferenţele şi asemănările modului de comportare a copilului, atât în cadrul instituţiei, cât şi în mediul familial.
Considerăm că prin aceste patru metode vom obţine date care ne vor ajuta în efortul nostru de a optimiza relaţia părinte-copil.
3. Învăţarea de către părinţi a unor moduri de a răspunde adecvat reacţiilor copiilor şi de a discrimina comportamentele
Cei mai mulţi dintre părinţi au spus că întâmpină probleme în disciplinarea copilului, întâmpină dificultăţi în aş învăţa copilul să reacţioneze pozitiv. În cadrul acestor întrevederi, psihologul va oferi soluţii acestor probleme.
Cele mai importante probleme în relaţia părinte-copil sunt date de faptul că părinţii nu discriminează comportamentele şi nu ştiu să reacţioneze adecvat, în sensul de a şti când şi cum să răspundă pozitiv sau negativ sau deloc copilului. Psihologul va explica părinţilor cum să manevreze aprobarea şi să arate interes pentru comportamentele pozitive, înainte de a ignora sau a o pedepsi. Rolul esenţial al psihologului este de a-i ajuta să definească aceste comportamente.
Părinţii reacţionează, de cele mai multe ori, spontan la comportamentul negativ. Aceasta se explică în primul rând datorită uzurii psihice survenite de-a lungul timpului şi de la faptul că nu cunosc metode de disciplinare pozitivă. Aceştia nu reuşesc să se stăpânească atunci când ar trebui să ignore anumite comportamente.
Cel mai des eşec al părinţilor îl constituie faptul că nu reuşesc să ofere un răspuns potrivit comportamentului copilului.
4. Stabilirea unui program concret şi periodic
Acesta survine după ce părinţii au reuşit să-şi însuşească sau să-şi dezvolte deprinderile de a răspunde pozitiv, negativ sau de a ignora comportamentul copiilor.
Pentru început, programul trebuie să cuprindă mai puţine comportamente, acestea mărindu-se în funcţie de experienţa acumulată de părinţi şi de capacitatea acestora de a rezolva dificultăţile întâlnite în corectarea copilului.
5. Etapa post-consiliere
În aceasta vom urmări ca părinţii să menţină achiziţiile terapeutice însuşite în etapele anterioare şi vom analiza cu ajutorul bilanţurilor sistematice calitatea relaţiei părinte-copil şi a stării de echilibru familial existente, comparativ cu cea observată înainte de terapie.

Terapiile multiple de familie şi terapiile de grup
Dintre terapiile de familie care considerăm că au eficienţă asupra familiei copilului cu nevoi speciale, prezentăm pe scurt psihoterapiile multiple şi grupurile de suport. Ambele reunesc mai multe familii în procesul terapeutic. Considerăm că terapiile de familie individuale sunt suficient de bine cunoscute şi eficacitatea lor este apreciată şi de aceea nu ne mai oprim asupra lor.

Terapia multiplă de familie
Termenul a fost introdus de către Carl Wells şi Peter Laqueur în anul 1963, deşi aceasta a fost practicată de autori încă din anul 1951.
„Scopul terapiei multiple îl reprezintă modelarea comportamentului de sprijin şi rezolvarea de probleme în familiile cu dificultăţi, printr-o experienţă de comunicare în care familiile îşi împărtăşesc problemele, îşi oferă modele şi sugestii şi se susţin într-o manieră coterapeutică. Modificarea interacţiunilor familiale are la bază modelarea prin analogie, bazată pe comparaţia, experimentarea, corecţia şi optimizarea propriului comportament în familie, pe baza experienţelor altor familii cu probleme similare sau diferite.” (Mitrofan Iolanda; Vasile Diana 2001 pag. 22)
În cadrul acestei terapii, pentru o mai bună integrare a familiei în procesul terapeutic, terapeutul se poate folosi de o metodă complementară: vizita la domiciliu, prilej de a colecta informaţii preţioase în elaborarea profilului familiei. Vizita la domiciliu este indicată mai ales în cazul familiilor reticiente sau neîncrezătoare, deoarece duce la creşterea încrederii în terapeut, este un bun prilej de autoexplorare şi ulterior duce la creşterea încrederii în sine.
Avantajele şi efectele terapiei multiple de familie
Avantajul major îl constituie faptul că în cadrul terapiei multiple, familiile pot confrunta şi compara toate trăirile şi percepţiile personale cu realitatea comportamentală a membrilor acestora.
Un avantaj special îl prezintă pentru familiile cu un membru spitalizat sau bolnav cronic deoarece este un bun prilej de a le scoate din starea de izolare socială în care se află, oferindu-le modalităţi de adaptare şi interacţiune cu copilul afectat.
Efectele terapiei multiple sunt: ( Mitrofan Iolanda, Vasile Diana 2001 pag 23 )
1. Potenţarea capacităţii familiilor de „a supravieţui” prin învăţarea unui mod mai eficient de a percepe şi mânui pericolele: – externe: fizice şi biologice - interne: conflicte blocate, refuzurile mutuale, descurajările;
2. Creşterea stabilităţii familiei prin reechilibrare;
3. Creşterea încrederii familiilor în propriile lor capacităţi de autorezolvare a problemelor şi de depăşire a situaţiilor de criză.

Grupurile de suport
Motivul esenţial pentru care considerăm că grupurile de suport sunt indicate în terapia familiilor cu copii deficienţi mintal deoarece pot valorifica experienţa comună a acestor părinţi în îngrijirea copiilor deficecinţi şi se pot sprijini şi realmente pot reprezenta cea mai veridică şi adecvată metodă terapeutică. În interviurile pe care le-am efectuat a reieşit faptul că părinţii consideră că pot fi înţeleşi doar de către cei aflaţi într-o situţie similară.
Interacţiunile dintre aceşti părinţi mai pot fi benefice şi din următoarele motive:
1. oferă garanţia că experienţa lor este înţeleasă,
2. reprezintă pentru toţi participanţii o sursă de informare, în sensul că pot beneficia de experienţa celor aflaţi într-o situaţie similară,
3. pot include părinţi care au copiii cu nevoi speciale, nu numai cu deficienţă mintală, deoarece handicapul copiilor provoacă, în general aceleaşi stări sufleteşti, deci, într-un fel pot beneficia de experienţe comune.
În opinia Iolandei Mitrofan şi Doru Buzducea (2002 pag.188) „regulile de bază sunt: confidenţialitate şi respect unul faţă de celălalt. Prezenţa a doi traineri este de preferat, întrucât prezintă oportunitatea explorării unor perspective diferite şi reduce din stresul care l-ar putea năpădi pe unul singur, oferă echilibru şi stabilitate grupului, elimină deficienţele care ar putea apărea, asigură continuitate atunci când unul dintre ei lipseşte.”
Scopul grupului de suport este acela de a dezvolta protecţie, mediu securizant, unde părinţii să aibă oportunitatea de a căpăta încredere şi de a discuta cu alţi părinţi aflaţi în situaţii similare.
S-a observat că starea părinţilor depinde într-o foarte mare măsură de evoluţia copilului şi de modul în care părinţii se raportează la aceasta. Rezultate pozitive în consilierea şi psihoterapia părinţilor se vor remarca în măsura în care starea copilului se va îmbunătăţi prin aportul pe care părinţii îl aduc dezvoltării copilului.

BIBLIOGRAFIE
• Arcan Petru, Ciumăgeanu Dumitru (1990) – “Copilul deficient mintal”, Editura Facla, Timişoara.
• Mitrofan Iolanda; Buzducea Doru (2002) – „Psihologia pierderii şi terapia durerii” – Editura Sper, Bucureşti.
• Mitrofan Iolanda; Vasile Diana (2001) – “Terapii de familie”, Editura Sper, Bucureşti.
• Munteanu Anca (2004): „Psihologia vârstelor adulte şi ale senectuţii”, Editura Eurobit, Timişoara.
• Perron Roger (1979) – „Deficienţa mintală şi reprezentarea de sine” în „Debiltăţile mintale”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
• Roşca Mariana (1967) – „Psihologia deficienţilor mintal”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

Stanciu Cătălin – Flavius, psiholog

Prezenta unui cu deficienta mintala intr-o familie produce o modificare importanta si dureroasa la nivelul structurii familiei, a relatiilor intrafamiliale. Cu cât deficienţa copilului este mai severă, cu atât mai mult echilibrul din sânul familiei este mai peturbat. Lucrarea evidentiază preocupările, aşteptările sentimentele, intrebările, etapele pe care părinţii le parcurg de la anunţarea diagnosticului de deficienţă mintală, până la instituţionalizarea copilului şi până la problema reinserţiei familiale, atitudinile care le însoţesc. Specialiştii din domeniu, fie că este vorba de medici, profesori defectologi, psihiatrii sau psihologi, trebuie să acorde mai multă atenţie grijă şi preocuare faşă de părinţii copiilor deficienţi mintal institutionalizati sau nu.

In urma unor mai multe sesiuni de interviuri psihologice cu parinti care au copii cu deficienta mentala, atat institutionalizati, cat si din familii se pot releva unele conlcuzii.

Primul aspect evident la constituit faptul că prezenţa unui copil cu deficienţă mintală într-o familie produce o modificare importantă şi dureroasă la nivelul structurii familiei, a relaţiilor intrafamiliale. Cu cât deficienţa copilului este mai severă şi asociată unor alte deficienţe şi tulburări, cu atât mai mult echilibrul din sânul familiei este mai perturbat.
Se poate spune că, dacă acea familie, înainte de a se confrunta cu deficienţa copilului lor, avea un echilibru, după acest eveniment el este profund perturbat. Sunt afectate nu numai relaţiile din cadrul familiei ci şi relaţiile familiei cu societatea. Părinţii, pe lângă presiunea interioară, firească, cu care se confruntă, sunt nevoiţi, nu de puţine ori şi în cele mai diverse moduri, să înfrunte prejudecăţile, reticienţele şi chiar răutăţile celor din jur. Blamul de a avea un copil cu deficienţă este aruncat de cei din jur asupra părinţilor, care-şi plătesc propriile păcate prin nişte copiii care nu au nici o vină că s-au născut aşa. Majoritatea părinţilor au recunoscut faptul că relaţiile lor sociale au avut destul de mult de suferit din această pricină. Acestea s-au înrăutăţit şi din cauză că sunt priviţi şi cu reticienţă, uneori acuzator, dar şi a faptului că ei au negljat acest aspect al vieţii cotidiene şi s-au retras, tendinţa de izolare s-a accentuat cu timpul.
Se poate spune că aceste familii trec printr-o criză a cărei urmări sunt grave şi de lungă durată, apăsând asupra întregii familii, nu numai asupra părinţilor, ca un fatum, ca un destin implacabil.
Şi din aceste considerente specialiştii din domeniu, fie că este vorba de medici, profesori defectologi, psihiatrii sau psihologi, trebuie să acorde mai multă grijă şi preocupare familiilor. Menţinerea unei legături cât mai strânse, bazate mai degrabă pe încercarea de a înţelege familia, situaţia prin care ea este nevoită să treacă, pe empatie şi onestitate, decât pe o atitudine critică, damnabilă şi reproşuri adresate familiei, pot avea consecinţe pozitive şi benefice, în timp, atât în privinţa îmbunătaţirii relaţiei părinte – copil, precum şi a relaţiilor intrafamiliale şi a creşterii încrederii în sine. Continuând pe o latură critică asupra părinţilor, chiar dacă nu manifestă un interes foarte mare pentru copilul lor instituţionalizat, dar mai ales asupra acelor familii care de-a lungul instituţionalizării copilului, şi-au arătat interesul şi ataşamentul faţă de copil, poate duce la culpabilzări, la accentuare sentimentului de vinovăţie şi neputinţă şi chiar la un dezechilibru şi mai evident în cadrul familiei. Ca psihologi nu trebuie să fim foarte sensibili şi afectaţi de faptul că unii părinţi sunt nemulţumiţi de condiţiile şi de cadrul educaţional pe care instituţia îl oferă sau de faptul că nu acceptă sub nici o formă reinserţia familială a copilului lor. Deşi acest aspect nu poate fi
trecut într-un con de umbră, el nu trebuie să fie determinant şi să ducă la critici aspre asupra familiei.
Din nefericire, în nemumărate cazuri, familiile sunt considerate principalele vinovate de situaţia copilului, chiar de către personalul care lucrează direct cu copilul în instituţiile de profil, fapt care împiedică stabilirea unei legături mai bune cu familia şi acestea ocupă un rol mărginaş în obiectivele instituţiei, sau chiar pe deplin ignorate. În acest ultim caz se merge pe premiza că intervenţia la nivelul familiei este tardivă pentru că ori se face prea târziu, ori natura părinţilor este de acel fel încât nu se acceptă de la început o colaborare cu instituţia şi nu doresc refacerea relaţiei cu copilul. De ce ar face-o acum la intervenţia noastră, dacă nu au facut-o până acum şi din proprie iniţiativă. Chiar dacă rezultatele nu pot fi şi nici nu sunt spectaculoase, nici nu putem să ignorăm contribuţia pe care o poate avea familia în evoluţia copilului.
Interviurile pe care le-am purtat cu părinţii care şi-au manifestat interesul constant faţă de copii şi pe care în dese rânduri îi iau în familie, am constatat că s-a evidenţiat faptul că, în diferite etape, perioade îşi pun o serie de întrebări în legătură cu situaţia copiilor. Aceste întrebări şi preocupări apar în diverse stadii ale evoluţiei copilului şi etape pe care familia le parcurge de la anunţarea diagnosticului de deficienţă mintală, până la instituţionalizare şi la problema reîntoarcerii, a reprimirii copilului în familie.
În viziunea noastră aceste stadii ar fii:
1. primul stadiu l-ar constitui momentul anuţării familiei, a faptului că au un copil cu deficienţă mintală;
2. stadiul în care, după un timp, părinţii consideră că diagnosticului dat este cel adevărat şi încearcă tot felul de măsuri pentru recuperarea şi vindecarea copilului. Este etapa măsurilor concrete.
3. stadiul în care, după numeroase încercării, destul de variate, de recuperare a copilului, intervine, intr-o oarecare măsură resemnarea, iar instituţionalizarea se arătă ca o ultim pas pe care familia îl mai poate face.
Este etapa în care accentul se mută dinspre copil înspre ei înşişi, înspre familie, înspre ceilalţi copii ai lor, care nu au deficienţe psihomotorii sau neuronale.
Chiar dacă nu este vorba de un abandon, familia încearcă sa-şi “ducă viaţa într-un mod normal şi şa-si dea, lor şi copiilor lor, fără probleme, mai multă atenţie şi sansa unei vieţi normale.”
4. stadiul în care ar exista posibiliatea reintegrării familiale şi de anulare a măsurii de plasament la Serviciul Public Specializat
În urmatoarele rânduri vom încerca să analizăm fiecare din aceste etape, cu elementele caracteristice, cu întrebările, şi neliniştile ori angoasele acestor familii, precum şi atitudinea pe care psihologul să o arate faţă de aceşti părinţi.

1. Momentul anunţării diagnosticului

Acest prim stadiu este reprezentat de momentul anunţării familiei de către un specialist, a faptului că există o problemă cu copilul lor şi este posibil să nu se poată remedia niciodată. Acum părinţii sunt anunţaţi că diagnosticul copilului lor este de deficenţă mintală. Momentul comunicării diagnosticului diferă în funcţie de gravitatea deficienţei.
În cazul deficienţelor neuropsihomotorii grave sau a unor sindroame evidente diagnosticul este anunţat, de obicei de către medic, în timpul cât mama este încă în maternitate şi este, poate, dintre toate cazurile cel mai dureros. Dacă în cazurile de deficienţă usoară, evoluţia copilului este sesizată în timp şi părinţii, într-o oarecare măsură, văzând faptul că fiul lor este mult în urma celorlalţi copii, din punct de vedere al dezvoltării, iau în calcul şi o posibilă problemă a copilului lor, dar în cazul unor deficienţe grave vestea este neaşetptată, bruscă si dureroasă.
La deficienţele medii şi uşoare, diagnosticul este pus mai târziu. Părinţii observă că limbajul copilului a apărut mai târziu, că este limitat iar dezvoltarea este lentă, că primii paşi i-a făcut mult mai târziu decât copiii de aceeaşi vârstă sau decât frăţiorul lui, etc. Urmează apoi grădiniţa unde educatoarea observă faptul că acest copil nu ţine pasul cu ceilalţi copii. Educatoarea îi anunţă pe părinţi că fiul lor învaţă mult mai încet decât ceilalţi copii, că nu se poate concentra şi că nu este atent, că nu participă la activităţile de grup iar când o face stângăcia lui este evidentă şi clară pentru toată lumea. Şi ca o concluzie, că acest copil nu poate urma şi nu face faţă programei impuse de o grădiniţă normală. Atunci în urma unei expertize se pune diagnosticul de deficienţă mintală.
Totuşi, în aceste cazuri, când asupra copilui planează suspiciunea existenţei unei deficienţe mintale de gradul I sau II, anunţarea familiei nu trebuie grăbită din mai multe considerente. Specificăm acest aspect deoarece la vârstele mici prognosticul este destul de limitat. Nu de puţine ori poate fi vorba de o pseudo-deficienţă care poate avea diferite cauze, chiar în familie ca o consecinţă a unor aspecte a căror influenţă asupra copilului este neconştientizată şi nebănuită de către părinţi. De cele mai multe ori este vorba de carenţe educative datorate neglijenţei părinţilor. Din aceste motive, considerăm că trebuie observat atent comportamentul copilului, o anamneză şi o analiză a relaţiilor dintre părinţi şi a atitudinii faţă de copil ne este de un real folos.
Indiferent de situaţii, momentul anunţării familiei trebuie bine pregătit. Este necesar să se aibă în vedere atât aspecte legate de viaţa social-culturală a familiei, dar mai ales de structura psihologică a acesteia.
Pentru familie acesta este un moment de foarte mare încercare, care lasă urme adânci şi de lungă durată.
Unii dintre părinţi nu reuşesc să facă faţă, nu pot accepta, nu se pot împăca cu acest diagnostic. Ei nu admit şi nu recunosc, nu acceptă realitatea. Este, dealtminteri şi greu să te vezi în situaţia de a fi nevoit să renunţi la visele pe care ţi le-ai întemeiat pe copilul tău. Este greu să accepţi că viitorul pe care ţi l-ai fi dorit pentru copilul tău este de neatins. Nu este deloc uşor ca atâtea vise să se năruiască atât de curând şi atât de brutal.
Mulţi dintre părinţi se amăgesc singuri, neagă diagnosticul, caută explicaţii, unele dintre ele forţate:

“Copilul meu înţelege tot ceea ce îi spun, numai că nu vorbeşte foarte bine, înţelege doar că el comunică mai greu.”

„Fie ce o fi, se va rezolva! Doar nu o să rămână toată viaţa aşa!”

Este un moment de cumpănă, de grea încercare penrtu părinţi, dar şi pentru ei ca şi cuplu, ca sot şi soţie. Deşi nu generalizăm, la unele cupluri apare un sentiment de culpabilizare, de vinovăţie şi se simt răspunzători faţă de situaţia copilului.
Fenomenul religios are o importanţă însemnată pentru unii dintre părinţi. Nu puţini sunt cei care considera că naşterea unui copil cu deficienţă mintală vine ca o pedeapsă divină pentru păcatele lor. De la faptul că pruncul a fost conceput în cele mai nepotivite momente când din punct de vedere religios nu ar trebuie să existe relaţii sexuale (Postul Paştelui, Postul Crăciunului, duminica etc), şi până la faptul că asupra lor a căzut un blestem.
Un alt aspect întâlnit este acela că între soţi, este un aspect întâlnit la un caz din cele 5 studiate, planează o suspiciune reciprocă, aceea că în familia partenerului a existat o astfel de problemă care a generat un efect asemănător şi asupra copilului. Unii cred că a moştenit pe un bunic, mătuşă, verişor sau alte rude ale soţului, respectiv ale soţiei. Aceste suspiciuni au apărut deşi în familiile celor doi nu au existat astfel de cazuri.
Există şi situaţii în care părinţii se întreabă şi acum, după atâtia ani, care pot să fie cauzele care au dus la o asemenea „nenorocire” – aşa cum a perceput un respondent naşterea fiului său deficient grav neuropsihomotor, cu tetrapareză spastică – şi nu găsesc nici un răspuns. Nesiguranţa este dată de faptul că nimeni nu le-a spus de ce copilul lor s-a născut aşa. De obicei acuză medicii că nu le-au dat suficiente informaţii sau cum este cazul aceluişi respondent, a rămas, încă, cu impresia că ceva s-a întâmplat după naştere, deoarece a fost un vicu procedural în primirea certificatului de naştere al copilul, acesta fiindu-i înmânat cu mare întârziere. Legat de cauze, pe care nu le cunoaşte, acest părinte a spus:

„Nu ştiu, ceilalţi copii pe care-i am, nu au nici un fel de probleme. Dar acum e târziu nu mai pot face nimc. Ştiu doar, că la început, câteva zile, copilul meu a fost bine…şi după aceeea nu a mai fost. Nu ştiu, nu găsesc nici o explicaţie! Ştiu doar că cei de la maternitate, nu mi-au eliberat decât cu mare întârziere certificatul de naştere. Ceva a fost de au întârziat atât. Dar să nu mă întrebaţi ce, că nu ştiu.”

Toţi părinţii intervievaţi au nominalizat ca posibilă cauză, accidentul de la Cernobîl. Cred că afecţiunile copiilor se datorează şi acelor radiaţii emise atunci. Este doar o credinţă sau o suspiciune deoarece nimeni nu le-a confirmat acest fapt.
Este foarte important ca în aceste momente să li se prezinte foarte clar care sunt cauzele care duc la apariţia unei defecienţe. Părinţii trebuie informaţi şi lămuriţi că, exceptând cazurile de sifilis,
alcoolism cronic, avorturi nereuşite, deficienţa mintală survine în urma unor factori neaşteptaţi, imprevizibili şi care nu pot fi în mod conştient controlaţi.

2. stadiul acceptării diagnosticului – stadiul măsurilor concrete pentru recuperarea şi ameliorarea handicapului.

A doua etapă care urmează după anunţarea unui diagnostic cert şi după primele reacţii inererente este etapa în care părinţii sunt frământaţi să dea un răspuns la întrebarea “Ce pot face pentru copilul meu?”
Nu le-a fost uşor să accepte că au un copil cu probleme şi că tocmai lor li s-a putut întâmpla aşa ceva.De o mare importanţă sunt informaţiile pe care părinţii le au despre boala copiilor. La început, părinţii nu cunosc foarte multe despre afecţiunile copiilor lor.

„Nu stiam nimic, dar cu timpul am luat mai multe informaţii de la medici, am vorbit chiar şi cu vecinii sau rudele. Încet am început să înţeleg sensul bolii, cu durere şi tristeţe, am început să cunosc înţeleg. Am înţeles într-adevăr că sunt probleme foarte mari. Medicul m-a făcut să înţeleg că este irecuperabil. ”

În general, părinţii nu au multe informaţii despre ceea ce înseamnă deficienţa mintală, cu atât mai mult cu cât ea este asociată cu epilepsii, autism infantil, tetrapareze spastice, disfuncţionalitaţi senzoriale, multiple tulburări ale proceselor psihice etc.

„Nu ştiam nimic despre afecţiunea fiului meu. Nu m-au interesat aceste probleme înainte de ca B. să se nască. Cine s-ar fi gândit că, mie mi-i se poate întâmpla aşa ceva!? Mai târziu am înţeles că, este irecuperabil”

Este etapa în care părinţii încearcă să facă tot posibilul pentru copilul lor, pentru recuperarea sa, ori măcar pentru ameliorarea afecţiunilor sale. Ţinând seama de situaţia lor, specialiştii trebuie să-i informeze cu răbdare şi cu competenţă în legătură cu tot ce se poate face. Situaţia părinţilor cu copii cu deficienţă mintală gravă este dramatică. Foarte mulţi au trecut de la medic la medic cu speranţa că până la urmă vor întâlni pe cineva care să le vindece copilul.
Este important ca părintele să ştie că îşi poate ajuta copilul, dar nu îl poate vindeca. De aceea, elementul educativ este de o importanţă vitală.
Este etapa în care părinţii merg la sute de kilometri depărtare pentru a-l interna pe copil în staţiuni balneo-climaterice. După ce au încercat tot ce se poate din punct de vedere medical, părinţii încearcă şi metode alternative de vindecare. Apelează la bioenergeticieni, la persoane care susţin că prin metode naturiste vindecă orice boală. Că o ultimă instanţă apelează la călugări, deoarece unii consideră că, din pricina unor păcate ale lor, cei care suferă acum sunt copiii.

„Noi am făcut tot ce este omenesc posibil sau creştinesc. Am fost la medici, iar apoi la mănăstiri, la călugări. Am sperat tot timpul că A. îşi va reveni ”

O altă problemă problemă este dată de faptul că atitudinea celor din jur îi face să se simtă stânjeniţi, să le fie ruşine, jenă. Ar fi dorit ca fiul lor să fie normal, poate mai mult ca oricând atunci când ies în societate şi cînd aud în jurul lor, tot felul de „răutăţi”, aşa cum le numesc ei. Nu ar fi fost nevoiţi să plece capul în pământ, că nu aud ce se spune în jur, să nu mai simtă că ar fi bine să nu mai iasă din casă cu copilul lor. Unii, au mărturisit că, nu mai ies în oraş atât de des ca înainte, se izolează şi nu discută despre situaţia lor cu rudele, colegii sau vecinii. Îşi privesc şi prietenii ca pe nişte oameni care sunt nevoiţi să-i asculte pentru a nu le produce supărare. Tendinţa de izolare este determinată şi de faptul că vor să păstreze „secretul”. La părinţii care se izolează situaţia copilului devine „tabu” şi nu o discută pentru că, oricum nu sunt înţeleşi şi nici nu pot fi înţeleşi decât de cei care se află într-o situaţie similară. Se poate spune că aceşti părinţi se simt neînţeleşi şi singuri. Pe acest fond psihologii pot interveni formând grupuri de suport, care mai târziu se pot autosusţine, sau terapii multiple de familie
Contează foarte mult modul în care sunt priviţi de către cei din jur.
Iată câteva dintre reacţiile, părinţilor intervievaţi, legate de acest aspect:

“- V-aţi simţit ruşinată sau jenată de faptul că aveţi un copil cu deficienţă?
- Da, îmi este ruşine. Da, au fost astfel de momente, de ce să nu recuosc!
- Îmi puteţi spune mai multe?
- Când mergeam la cumpărături sau la plimbare şi mai ieşeam cu fetiţa mea. Îmi era ruşine, poate, la felul în care mă gândeam, că sunt privită de ceilalţi, pentru că şi eu la rândul meu aveam reticienţe. Este acelaşi lucru, de exemplu, că te-ai plimba cu o altă persoană care nu este acceptată de colectivitate. Automat, te consideră şi pe tine ca făcând parte dintre acele persoane şi atunci nici personele cu care mă văd, nu mai vor să iasă în compania mea pentru că se ştie că eu umblu cu astfel de oameni.
- Să înţeleg că dumneavoastra consideraţi că cei din jur nu au o părere prea bună despre persoanele care au probleme ca şi fiica dumneavoastră.
- Da, aşa cred!
- Credeţi că oamenii vă vad aşa cum aţi spus.
- Nu ştiu. Poate că este şi în mintea mea. Pentru că ştiu că şi eu la rândul meu m-aş ocoli dacă aş fi în locul lor. Pentru că şi eu înainte de problema cu fata mea nu doream să fiu văzută în compania unor oameni, să spun, de la periferia societăţii pentru a nu fi asociată cu ei.
- Acum ce credeţi?
- Toate acestea pot să spun că m-au schimbat. Este adevărat că este rău ceea ce gândeşte lumea, dar ăsta e cursul societăţii, sunt foarte multe lucruri rele. Este rău şi în detrimentul meu pentru că sunt privită cu reticienţă faţă de oameni, cu răceală chiar. Îţi crează o stare neplăcută. Pentru mine este rău, dar ei nu judecă, poate nu cred că este bine sau rău, acesta este felul oamenilor de a fi.”

Un alt respondent a istorisit o întâmplare care l-a marcat şi care crede că îl va urmari toată viaţa. A fost spunea el „şocant şi ruşinos, în acelaşi timp”

„Eram în trolebuz împreună cu B., mergeam la medic pentru a ne recomanda o staţiune unde să ne ducem copilul. În acea vreme, încă mai speram ca B. să se facă bine. Pentru că el plângea tot timpul, o femeie i-a intins o bomboană ca să-l liniştească. Dar el, pentru că nu este ca un copil normal, nu avea cum să ia bomboana, şi a continuat să plângă. Cei din jur i-au spus femeii „Lasă-l în pace, nu vezi că este handicapat?!” şi m-am simţit tare prost. Eu în loc să-i mulţumesc pentru gestul pe care l-a făcut, a trebuit să mă fac că nu am auzit nimic. Mi-aş fi dorit ca B. să ia acea bomboană, ca orice copil normal, dar nu avea cu să facă asta, el nu este ca toţi ceilalţi ”

Un alt părinte spunea legat de acelaşi subiect:

„Noi nu puteam pleca nicăieri cu ea pentru că-i deranja pe alţii, nu pe noi. Noi suntem obişnuiţi şi acceptăm situaţia, pe alţii îi deranjează şi lumea nu acceptă. Lumea este aşa cum este! Dar, unii o admiră pentru că este o fetiţă drăguţă şi le pare rău, ştiu că este o suferinţă şi pentru ea şi pentru noi. Unii înţeleg situaţia, dar cei mai mulţi nu acceptă. ”

Unii părinţi au menţionat faptul că se simţeau stânjeniţi când aveau musafiri, deoarece cineva trebuia să stea permanent cu copilul şi să nu acorde atenţia şi ospitalitatea firească pentru musafirul lor. Acelaşi sentiment îl au şi acum atunci când îşi iau copilul pentru câteva zile acasă şi sunt vizitaţi de către prieteni, rude etc.
La aceşti părinţi există un sentiment de deznădejde, de neputinţă. Faptul că nu pot face nimic pentru copilul lor îi demoralizează şi le scade încrederea în sine, tulburări somaice etc.
În cazul copilului deficient mintal, măsurile educative sunt fundamentale. Către această teză trebuie informaţi părinţii. Psihologul, logopedul, educatorii şi alte cadre specializate existente în centrele de plasament trebuie să alcătuiască programe individuale periodice pe care părinţii să le efectueze cu copiii lor atunci când fac vizite în familie. Instruirea părinţilor va fi făcută cu răbdare. Ei trebuie să înţeleagă că pot să-l ajute pe copilul lor. Dialogul părinte-psiholog trebuie reluat periodic, încercând să vorbească deschis despre rezultatele obţinute prin aceste programe şi să elaboreze direcţiile de orientare pentru perioada următoare.
Chiar dacă nu a este mărturia unuia dintre respondenţii noştri, alăturăm, ca un corolar, ceea ce spunea o mamă a unui copil cu sindrom Down (www.osf.ro/coechipier/). Aceasta sintetizează foarte bine sentimentele, stările pe care o mamă le are, în primele două stadii delimitate de către noi, dar în acelaşi timp este şi o pledoarie reuşită pentru menţinrea copiilor cu nevoi speciale în familie.

“E minunat să aştepţi un copil, e fantastic, mirific, superb să ştii că vei deveni mamă şi toate aceste sentimente sunt la cel mai înalt grad, mai ales când între cei doi soţi există dragoste. Îţi faci planuri, îţi faci tot felul de gânduri, te rogi ca pruncul tău să aibe sănătate, să ai o naştere uşoară…şi altele pe care nu mai trebuie să vi le spun pentru că sunt convinsă că le-aţi maai auzit.
Şi deodată,el, copilul tău, bate la uşa ta. Toate simţămintele materne sunt la apogeu. E copilul pe care l-ai aşteptat, pe care ţi-l imaginai în vis, şi te gândeşti că el este tot ce ai mai scump pe lume….Eşti MAMĂ!
Nu contează penrtu a câta oară, important este că esti mamă. Dar zîmbetul tău de mamă fericită devine o grimasă dureroasă cănd cineva, să spunem un cadru medical cu puţine cunostinţe despre sindromul Down îţi spune: „Faci ce vrei cu el, dar să ştii că e un copil cu sindrom Down, nu stiu cum ai să te descurci, poate ar fi mai bine să-l abandonezi, eşti tînără şi ai timp să faci alţi copii.” Iar tu cu mintea ta de noua mamă încerci să ajungi la Dumnezeu, să baţi la uşa Lui şi Să-L întrebi de ce tocmai ţie ţi s-a întâmplat, şi de abia respiri şi şimti cum D-zeu îţi trânteşte uşa în nas. Cobori încet pe pământ şi te întrebi: „Ce înseamnă Down? Este o boală? Se vindecă? Ce este un sindrom? Cum se scrie? ” încerci să dai vina pe cineva, dsar de fapt nu ai pe cine!
Şi şimţi căinima ta parcă e de sticlă, şi că se sparge şi se fragmentează în mii de bucăţele, dar bucăţica cea mai importantă îţi rămâne în piept, la locul ei – este dragostea pentru copilul tău! Pentru copilul tău dorit şi aşteptat! Nu-ţi terbuie mult să găseşti acea bucăţică importantă, ci doar să doreşti acel lucru.
Cândva credeam că nimeni nu mă înţelege, de fapt că nimeni nu mă poate înţelege. Cine ar fii putut să o facă? Cui să mă plâng sau să le spun că copilul meu a făcut primii paşi la 9-10 luni, că primii dinţişori iau ieşit la 9-10 luni, că a mers singur la un an şi 3 luni, când la toţi cei din jurul meu se dezvoltau mai repede, când lor li se părea normal dar pentru mine era o bucurie aparte?
Şi mă întrebam, dece tocmai eu, de ce tocmai mie?
Când eşti mama unui copil cu sindromul Down, calităţile de mamă îţi sunt puse la grea încercare. Trebuie să dai tot ce e mai bun din tine, dragoste, răbdare, calm, înţelepciune. Un astfel de copil te schimbă. De fapt aceste calităţi le iei de la el şi i le dai înzecit. Cert este că sursa lui de calităţi nu se epuizează niciodată. Afecţiunea cu care te înconjoară el, nimeni, niciodatănu ţi-o poate lua. Sunt mama unui copil de 8 ani şi jumătate cu sindrom Down şi a unei fetiţe de 5 anifără nici un fel de probleme. Când fetiţa mea de 5 ani îmi spune o poezie mi se pare normal si o iubesc ca pe un ochi din cap, când băieţelul meu de 8 ani îmi spune o poezie îl iubesc ca pe celălalt ochi din cap, şi-mi recunosc meritul de a fi realizat ceva bun pentru copilul meu.
Chiar dacă am trecut prin grele încercări, chiar dacă alţii mi-au trântit uşa în nas, chiar dacă alţii mi-au aruncat răutăţi în faţă sau pe la spate, chiar dacă am auzit rîsete şi sfaturi răutăcioase, eu tot cu copilul de mână am mers şi sunt foarte mândră de el!
Merită să treci peste obstacolele vieţii, vă spun sincer şi merită toate sacrificile. Nici o satisfacţie nu este mai mare ca atunci te strânge în braţe copilul tău şi-ţi spune, chiar şi într-un limbaj pe care numai tu îl poţi înţelege „Te iubesc!”
De acum pot fi mai deschisă decât până acum un an pentru că de atunci am cunoscut mame ca şi mine. Este ceva minunat să ştii că nu esti singură. De fapt nimeni nu e singur pe pămînt, nici chiar tu, mămică sau tătic al unui copil cu sindrom Down!”

În ciuda acestei mărturii care sintetizeză sentimentele părinţilor, considerăm că finalul acestui stadiu este marcat de faptul că părinţii se orientează dinspre copilul deficient înspre ceilalţi membrii ai familiei, în special înspre copiii sănătoşi, dar şi înspre ei înşişi.
De la această stare până la instituţionalizare nu mai este decât un pas.

3. Instituţionalizarea

Majoritatea familiilor care au copii cu deficienţă mintală, şi mai ales cei care au copii deficienţi psihomotor sever şi grav fac acest pas. Instituţionalizarea este ultimă măsură, după numeroase încercări, pe care părinţii o adoptă pentru starea în care copilul lor se află.
În unele cazuri, ţinând cont de multiplele carenţe pe care le are sistemul de protecţie a copilul în România, instituţionalizarea este şi singura soluţie mai ales pentru cazurile severe şi grave.
Părinţii, au enunţat vădit emoţionaţi cauzele instituţionalizării. Sunt marcaţi de faptul că „au fost nevoiţi” să apeleze la acest lucru. Şi motivele financiare au condus spre aceasta, însă după ce au făcut „tot ce se putea face”, instituţionalizarea le-a părut ultima soluţie pentru ca aceşti copii să beneficieze de o îngrijire adecvată. Şi pentru ei, ca familie, a părut o situaţie care să-i scoată din „chinul” pe care-l trăiau şi să-şi reia viaţa, într-un mod normal, ca celelalte familii.

„M-a durut şi mă doare situaţia lui. Tot timpul nu a evoluat ca un copil normal, aveam foarte multe griji, tot timpul ţipa, plângea, era gălăgie în casăşi aveam, pe rând, grijă de el. Vecinii erau mereu supăraţi pe noi. Erau deranjaţi că B. plângea şi că făcea gălăgie. Trebuia să mă gândesc şi la ceilaţi copii ai mei. Am făcut tot ce am putut pentru B., tot ce am crezut necesar timp de trei ani. Dar nu mai puteam, ar fi însemnat să ne chinuim toţi, întreaga familie”

„ Din motive financiare am instituţionalizat fetiţa pentru că am fost amândoi disponobilizaţi. Dar şi pe no,i ca părinţi ne-a cam lăsat răbdarea după opt ani, dar asta nu înseamnă că ne-am răzbunat pe ea. Adevărul este că trebuia să ne gândim şi la noi şi la ceilalţi copii care trebuiau să meargă la şcoală. Uneori ieseam cu ea şi la 1 noaptea afară ca să se mai liniştească puţin.Câteodată era un chin să facem toate astea”.

Prin instituţionalizarea copilului deficient, părinţii consideră că aşa se pot ocupa de copii lor care nu au probleme, că îi pot ajuta să urmeze o şcoală, să-i susţină, la urma urmei să le asigure o viaţă mai bună.Instituţionalizarea copilului a dus la un climat familial mai bun. Părinţii au mai mult timp pentru ei şi pentru copii lor care nu au astfel de probleme. Se simt oarecum „vânaţi”, sunt în defensivă de parcă ar fi fost acuzaţi de intervievator că şi-au instituţionalizat copilul. Caută caută să explice că nu mai puteau face altceva, că se distrugeau şi nu se mai puteau ocupa de părinţi. Senzaţia este că se simt încă vinovaţi de faptul că şi-au internat copilul într-un centru de plasament. Mărturisesc, nu a fost un act de răzbunare la adresa copilului, că îl vizitează şi-l i-au acasă, pentru câteva zile, cât pot de des.

„Sunt oarecum mai liniştit pentru că mă pot ocupa de ceilalţi copii. De fapt nu sunt prea împăcat şi nu sunt mulţumit, dar asta este situţia. Poate ar fi ceva de făcut, dar la mine nu sunt posibilităţi, o ştiţi şi d-voastră! Trebuie să mă înţelegeţi pentru că ştiţi că vin cât pot de des să-l văd pe B”.

„După ce am dus-o la centru am mai avut şi noi timp să ne odihnim, să dormim, să simţim că sâmbăta şi duminica sunt libere. Dar asta nu înseamnă că am lăsat-o singură, că am uitat de ea. Am venit cât de des am putut şi am luat-o acasă”.

Deşi nu contestă că le este mai bine, nu sunt împăcaţi pe deplin cu situaţia instituţionalizării. Despre posibilitatea reintegrării în familie vom relata în rândurile de mai jos, modul de raportare al părinţilor la acest subiect.

4. Reintegrarea în familie a copilului cu deficenţă mintală

Părinţii nu acceptă reinserţia familială deoarece aceasta le-ar schimba din nou viaţa şi nu sunt siguri că mai pot să treacă prin toate încercările de dinaintea instituţionalizării. În ciuda faptului că există regrete, mai mult decît aş lua periodic copilul acasă, nu pot să facă altceva.
Mărturisesc că şi in situaţia existenţei unor modalităti de sustinere a lor de către cei abilitaţi, nu ar ştii ce să spună. Şansele, ar fi mai mari decât în situaţia de faţă, dar nu sunt siguri că l-ar reprimi definitiv în familie. Aceasta ar presupune prea multe schimbări cărora, nu se simt capabili să le mai facă faţă.
De fapt, menţinerea copilului în familie este scopul pentru care ar trebui să se lupte toţi cei care fac parte din echipa multidisciplinară de la nivelul centrelor de plasament şi departamentelor specializate din cadrul direcţiilor de protecţie a copiluli şi de asistenţă socială din cadrul primăriilor.

Ghidul de interviu

Interviul a dorit să surprindă următoarele teme:
• ce au simţit părinţii când au primit vestea că au un copil cu deficienţă mintală,
• prin ce au trecut, sentimente, stări, până au acceptat diagnosticul,
• ce cunosteau despre la acel moment despre afecţiunea copilului său şi de unde a luat informaţii despre aceasta,
• dacă s-au gândit la eventualele cauze care au determinat apariţia deficienţei,
• ce au făcut pentru recuperarea copilului, ce demersuri au întreprins şi ce stări sufleteşti au însoţit toate aceste încercări,
• dacă naşterea copilului le-a schimbat viaţa. Dacă da, în ce mod, ce anume s-a schimbat etc,
• climatul familial, relaţiile intrafamiliale înainte şi după naşterea copilului,
• atitudinea generală a familiei faţă de copil,
• cum s-au raportat ceilalţi copiii care nu au probleme la existenţa fratelui/sorei cu deficienţă,
• atitudinea celor din jur şi a apropiaţilor faţa de familie şi de copilul deficient,
• modul în care familia s-a raportat la atitudinea mediului social,
• cauzele care au determinat instituţionalizarea copilului,
• cum cred că a influenţat instituţionalizarea viaţa copilului,
• cum au evoluat relaţiile intrafamiliale după instituţionalizarea copiluli, care este acum mediul familial,
• ce gândesc, ce simt, acum când copilul este instituţionalizat,
• relaţia cu specialiştii din centru,
• posibilitatea reinserţiei familiale: ce îi impiedică să-şi reprimească copilul, ce iar determina să-şi reconsidere poziţia

Carmen Postolachi – psiholog

Considerată “tratament fără medicamente”, psihoterapia înseamnă tratarea, îngrijirea sufletului (etimologic psihoterapia – “PSYCHE THERAPEIA” ). Psihoterapia are o istorie îndelungată: de la magia din toate epocile, de la doctrinele yoga indiene până la teoriile occidentale actuale. Dominată iniţial de teoriile metafizice şi de credinţe mistice, psihoterapia a evoluat spre o disciplină ştiinţifică. Se cunosc astăzi câteva sute de forme de psihoterapie (200 până la 400).

Totuşi există câteva direcţii majore în psihoterapie:
• terapiile dinamice sau analitice (psihanaliza – Freud, psihologia individuală – Adler, psihologia analitică – Jung)
• terapiile comportamentale şi cognitive (psihoterapia prin inhibiţie reciprocă – Wolpe, terapia bazată pe teoriile învăţării – Dollard, terapia modelată – Bandura)
• terapiile experientiale sau umaniste (psihoterapia centrată pe client – Rogers, gestalt-terapia – Perls, antrenamentul autogen – Schultz)
• terapiile sistemice de familie (terapia sistemică – Bowen, terapia de familie strategică – Haley, terapia structuralistă – Minuchin, terapia narativă – White)

La ora actuală se tinde spre integrarea diferitelor paradigme psihoterapeutice.

Obiectivul major al oricărei psihoterapii constă în optimizarea personalităţii clientului pentru o mai bună adaptare la propriile-i mijloace, valenţe sau particularităţi (mediul intern), dar şi la solicitările din mediul extern. “Psihoterapia – afirmă Patrick Traube – nu este nici miraculoasă şi nici inutilă”.

Cercetările arată că reuşita unui demers psihoterapeutic depinde în proporţie de 30% de relaţia (alianţa) terapeutică şi în proporţie de 15 % de tehnicile de intervenţie psihoterapeutică folosite. Factorii personali ai clientului acoperă 40% iar speranţa lui că tratamentul urmat va duce la ameliorarea simptomelor contribuie cu încă 15 %.

Carmen Postolachi – psiholog

Consilierea este o intervenţie psihologică ce foloseşte relaţia interpersonală profesională pentru a facilita autocunoaşterea şi dezvoltarea optimă a resurselor personale. Consilierea are ca scop prevenirea, remiterea sau asistarea rezolutivă a unor probleme personale (emoţionale, comportamentale) care au impact dezorganizator asupra individului, familiei, profesiei sau societăţii.

Caracteristicile consilierii sunt faptul că se axează pe prezent şi viitor; foloseşte un model educaţional şi unul al dezvoltării. Consilierea se adresează persoanelor sănatoase psihic care se confruntă cu diferite dificutăţi. În funcţie de cerinţe, consilierea poate viza rezolvarea de probleme, luarea deciziilor, controlul stărilor de criză, lucrul asupra stărilor afective sau a conflictelor interne, îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi, dezvoltarea unor deprinderi, etc.

Relaţia terapeutică joacă un rol foarte important prin acordarea suportului, empatiei, respectului, acceptării necondiţionate. Consilierea îşi propune să ajute clienţii să-şi conştientizeze problemele, să se înţeleagă mai bine pe ei înşişi şi lumea în care trăiesc (insight), să-şi exprime emoţiile, sentimentele şi să se elibereze de tensiunea psihică provocată de acestea (cathasis). Consilierul apreciază, întăreşte atitudinile şi comportamentele dezirabile ale clienţilor. Oamenii au uneori aşteptări nerealiste de la ei înşişi şi de la alţii, de aceea o bună informare primită de la consilier poate avea efect terapeutic. Consilierii induc clienţilor speranţă şi optimism, ceea ce reduce semtimentul de neputinţă, neajutorare.  Printre tehnicile folosite în consiliere se numără: observarea, ascultarea activă, parafrazarea, sumarizarea, reflectarea emoţiilor (oglindirea), oferirea de feedback, etc.

Carmen Postolachi – psiholog

Terapia narativă este o abordare postmodernă a terapiei de familie. Fondatorul acestei abordări este Michael White, de la Centrul Dulwich, Australia.

Terapia narativă e interesată de modul în care oamenii construiesc înţelesurile vieţii lor. Noi, oamenii suntem firi interpretative. Avem experienţe zilnice cărora avem tendinţa de a le da un sens. Dăm sensuri experienţelor noastre în mod constant. Viaţa este complicată iar noi găsim căi de a o explica. Aceste explicaţii, poveştile pe care ni le spunem nouă înşine, organizează viaţa noastră şi formează comportamentul nostru. Avem poveşti  despre experienţele şi relaţiile noastre, despre capacităţile, competenţele, acţiunile, realizările şi eşecurile noastre. Vieţile noastre sunt compuse din mai multe poveşti, care apar simultan şi se leagă unele de altele, formând un tot unitar. Despre acelaşi eveniment putem spune poveşti diferite în funcţie de context. Nici o poveste nu e scutită de ambiguităţi şi nici nu poate surprinde toate aspectele vieţii. Există poveşti despre trecut, prezent şi viitor. Pot exista poveşti ale indeviyilor, familiilor sau comunităţilor. Poveştile nu oglindesc viaţa noastră ci o formează; oamenii au obiceiul de a deveni ceea ce ei spun despre ei înşişi şi despre experienţele lor.

Terapia narativă se concentrează asupra poveştilor pe care oamenii le spun despre problemele lor şi încearcă să schimbe aceste poveşti. Înţelegâng experienţele clienţilor, terapeuţii narativi îi ajută să ia în considerare modalităţi alternative de a se privi pe ei înşişi şi problemele lor. Ei ajută clienţii să demoleze poveştile neproductive şi să creeze alte noi, mai productive. În acest scop terapia narativă foloseşte repovestirea şi externalizarea problemei.

Terapeuţii narativi nu văd clientul, ca fiind problema, nu văd nici familia, ca fiind problema, ci însăşi problema este problema. De aceea ei sunt interesaţi de impactul problemei asupra familiei. Scopul terapiei trece dincolo de rezolvarea problemei cu care vine clientul la terapeut şi anume schimbarea  întregului mod de gândire şi îmbunătăţirea modului de viaţă.

Carmen Postolachi – psiholog

În psihologia familiei, teoria generală a sistemelor şi cibernetica au avut un cuvânt important de spus. Astfel, a fost preluată ideea de sistem, definit ca ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare, care funcţionează pe baza unor reguli şi dispune de homeostazie (echilibru). Familia este mai mult decât suma membrilor ei componenţi, ceea ce contează în abordarea familiei este şi interacţiunea dintre aceşti membri, care se realizează după anumite reguli, având anumite funcţii şi căutând să menţină un anumit echilibru în interiorul acesteia.

La fel ca şi sistemele, familiile pot fi:
• mai închise, având puţine relaţii sau chiar deloc cu mediul, funcţionând după regulile şi principiile proprii, acestea având un mare grad de rigidizare şi fiind foarte rezistente la schimbare; de exemplu, familii care au foarte puţini prieteni, la care nu vin în vizită rude, vecini, prieteni, care îşi educă copiii doar după propriile principii, nefiind prea disponibili la noi idei sau modalităţi de funcţionare;
• mai deschise, cele cu multe relaţii de prietenie, care presupun vizite reciproce, preocupări pentru modificarea regulilor şi a concepţiilor prin observarea altor familii.

Din punct de vedere sistemic, familia este un sistem care are capacitate de reglaj, de modificare, de creştere, de schimbare. Familia este organizată ierarhic, în interiorul ei existând mai multe subsisteme: subsistemul adulţilor (subsistemul marital sau al soţilor, deoarece include, de regulă, diada soţilor), subsistemul parental (apare atunci când se naşte primul copil şi, de regulă, cuprinde părinţii, dar poate include şi membrii ai familiei extinse – bunica), subsistemul fratriilor (include copiii din familie şi le oferă acestora primul grup social în care sunt cu toţii egali). Rolurile specifice fiecărui subsistem sunt foarte importante. Rolul preponderent al subsistemului adulţilor este acela de a modela intimitatea şi angajamentul. Principalele abilităţi necesare pentru a îndeplini acest rol sunt complementaritatea şi acomodarea reciprocă. Complementaritatea permite fiecărui soţ să participe la viaţa familială, să „ofere” fără a considera că prin aceasta „pierde” ceva; cu alte cuvinte, ambii soţi simt că pot fi independenţi, dar în acelaşi timp şi că sunt împreună. Acest subsistem poate deveni un refugiu faţă de stresul extern şi o matrice pentru contactul cu alte sisteme sociale. El poate stimula învăţarea, creativitatea şi creşterea, ceea ce poate duce la acomodarea reciprocă, adică la susţinerea aspectelor pozitive ale partenerului şi la actualizarea aspectelor creative ale acestuia, aspecte inactive până atunci. Subsistemul marital are nevoie şi de protecţie faţă de cerinţele şi nevoile altor sisteme, mai ales în situaţia cuplurilor cu copii, pentru a-şi oferi unul altuia suport emoţional. Responsabilitatea parinţilor este mai ales de a creşte copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele şi de a-i disciplina. În subsistemul copiilor, acestia învaţă negocierea, cooperarea, competiţia, submisivitatea, suportul reciproc, ataşamentul faţă de prieteni. Ei preiau diferite roluri şi poziţii în familie, şi de multe ori acestea devin semnificative pentru evoluţia lor ulterioară în viaţă.

Fiecare subsistem are nevoie de graniţe clare, dar în acelaşi timp flexibile, pentru a se proteja de cerinţele şi nevoile celorlalte subsisteme, dar şi pentru a fi capabil să negocieze şi să interacţioneze cu acestea.